Andrei nu era cel mai bun mincinos. Aranjându-și valiza în dormitor, încerca să evite privirea Marinei, femeia cu care trăia de aproape zece ani.
— Conferință, toată săptămâna — spuse Marina, sprijinindu-se de tocul ușii. — Și, bineînțeles, în Soci, chiar când toată lumea e în vacanță.
— Așa e — murmură Andrei, ascunzând slipul de baie sub un teanc de cămăși. — Firma acoperă toate cheltuielile, ar fi fost ciudat să refuz.
— Colega ta, Vika, merge și ea? — vocea Marinei nu conținea întrebare, ci o constatare obosită.
Andrei ezită pentru o clipă și continuă să-și facă bagajul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Da. Ea se ocupă de prezentare. Munca e muncă.
— Desigur — răspunse Marina, încrucișând brațele la piept. — La fel ca la petrecerea firmei anul trecut, când ai „muncit” până la patru dimineața.
— Iar începi? — Andrei trânti fermoarul valizei. — Ți-am explicat tot atunci. Era un proiect important.
— Proiect pentru care ea ți-a cerut să ștergi toate mesajele din telefon?
Andrei lăsă valiza pe pat și, în sfârșit, o privi în ochi.
— Nu vreau să discut asta. Zborul meu e peste trei ore.
— Să-i transmiți salutări „colegei” tale — spuse Marina, dându-se la o parte din tocul ușii ca să-l lase să treacă. — Să te odihnești bine.
Andrei mormăi ceva și se grăbi să iasă.
Marina rămase în mijlocul camerei, privind fotografia familiei de pe noptieră. Apoi luă telefonul cu hotărâre și începu să caute numărul cuiva care o putea ajuta.
Mijloc de iunie, la Soci: apa caldă, valuri ușoare.
Andrei stătea întins sub o umbrelă de plajă și o urmărea pe Vika înotând în mare. Corpul ei bronzat strălucea în soare, atrăgând privirile turiștilor.
— Hai aici! — strigă ea, făcând cu mâna. — Apa e minunată!
— La ce te gândești? — întrebă Vika, apropiindu-se și cuprinzându-i gâtul cu brațele. — Și nu spune că la serviciu.
— Doar… am uitat să trimit un raport înainte să plec.
— Mincinosule — zâmbi Vika și îi dădu un sărut ușor pe obraz. — Te gândești la soția ta, nu?
Andrei încruntă sprâncenele.
— Am convenit să nu discutăm asta aici.
— Bine, bine — se liniști Vika. — Ce zici să înotăm până la geamandură?
Seara au cinat într-un restaurant cu vedere la mare. Vika purta o rochie nouă, cumpărată cu o zi înainte din buticurile de pe faleză. Andrei privea cum apusul îi auria pielea și o găsea frumoasă. Dar ceva tot îl neliniștea.
— Mâine mergem la munte? — întrebă Vika, savurând vinul. — Vreau poze frumoase pentru rețelele sociale.
— Sigur — aprobă Andrei. — O să cumpărăm și câteva suveniruri.
— Marinei îi plac suvenirurile? — întrebă Vika cu un aer nevinovat.
Andrei strâmbă din nas.
— Ți-am cerut să nu aduci asta în discuție.
— Îmi pare rău — spuse Vika, punându-și mâna peste a lui. — Dar mai devreme sau mai târziu va trebui să rezolvi situația. Nu putem să ne ascundem la nesfârșit.
— Știu — răspunse Andrei, întunecat. — După vacanță o să vorbesc cu ea.
— Serios? — ochii Vikei străluciră de speranță. — Promiți?
— Promit.
Săptămâna trecu repede. Au înotat, s-au bronzat, au făcut excursii, au cinat cu fructe de mare în restaurante bune. Andrei aproape că uitase de casă și de ce îl aștepta acolo. Aproape.
În ziua plecării, Vika îl îmbrățișă în aeroport.
— Nu uita promisiunea — îi șopti, atingându-i buzele. — Aștept telefonul tău.
— Știu — murmură Andrei, cu greu desprinzându-se. — Te sun după ce vorbesc cu ea.
Au cumpărat bilete la zboruri diferite — din precauție. În avion, Andrei ceru un whisky și se gândi la ce îi va spune soției.
După zece ani de căsnicie, relația lor semăna mai mult cu cea dintre niște străini.
Târziu în noapte, taxiul opri în fața apartamentului. După ce plăti, Andrei rămase o clipă nemișcat, privind în sus. Lumina era aprinsă în sufragerie. Marina nu dormea.
Inspiră adânc și urcă. Deschise ușa în liniște, lăsă valiza în hol și ascultă. Din sufragerie venea muzică liniștită și voci.
„Televizorul”, gândi el, scoțându-și pantofii și înaintând.
Ceea ce văzu îl făcu să încremenească.
În mijlocul sufrageriei era o masă festivă, cu șampanie și un tort decorat cu o lumânare în formă de „10”.
Marina stătea pe canapea — dar nu singură. Lângă ea, un blond înalt, pe care Andrei nu-l mai văzuse niciodată, zâmbea. Râdeau împreună, iar mâna străinului îi stătea pe umăr.
— Ce… ce se întâmplă aici? — întrebă Andrei cu o voce aspră, făcând un pas înainte.
Marina tresări și îl privi.
— Andrei? Te-ai întors deja? — se uită la ceas, surprinsă. — Te așteptam abia peste două ore.
— Noi? — Andrei privea când la soția lui, când la necunoscut.
Blondul se ridică și, zâmbind, îi întinse mâna.
— Alexei. Încântat de cunoștință.
Andrei ignoră mâna întinsă.
— Marina, ce se întâmplă? Ce e cu petrecerea asta?
— Ai uitat? — se miră Marina. — Astăzi e aniversarea noastră de zece ani.
Andrei simți cum îi fuge pământul de sub picioare. Uitase complet — și mai rău, trecuse săptămâna cu altă femeie, plănuind divorțul.
— Și ai decis să sărbătorești cu… el? — arătă spre Alexei, care continua să zâmbească.
— Nu te îngrijora — spuse Alexei, așezându-se la loc. — Sunt aici doar pentru muncă.
— Muncă? — Andrei strânse pumnii. — În casa mea? Noaptea? Cu șampanie?
— E designer de interioare — explică Marina calm. — Am vrut să fac o renovare cât ai fost plecat. O surpriză pentru aniversare.
— Într-o singură cameră? O săptămână? — întrebă Andrei, neîncrezător.
— Nu doar în sufragerie — spuse Marina, ridicându-se. — Hai să-ți arăt restul.
Năuc, Andrei o urmă. În dormitor, schimbările erau evidente: tapet nou, pat nou, veioze, tablouri.
— Asta e… — rămase fără cuvinte.
— Îți place? — întrebă Marina, cu speranță. — De mult voiam să schimb ceva. Am crezut că perioada „conferinței” era ideală.
Andrei simți accentul din cuvântul „conferință” și se cutremură pe interior.
— Foarte… neașteptat — reuși el să spună.
— Dar nu e totul — Marina deschise ușa fostului lui birou.
Andrei se opri în prag, paralizat. Camera fusese transformată într-una pentru copil: pereți albaștri, pătuț, jucării.
— Ce e asta? — murmură el.
Marina își cuprinse brațele, brusc vulnerabilă.
— Voiam să-ți spun astăzi, de aniversarea noastră. Sunt însărcinată, Andrei. Paisprezece săptămâni.
Timpul parcă se opri. Andrei privi soția, apoi burtica ușor rotunjită, apoi pătuțul și ursulețul de pe raft.
— Însărcinată? — cuvântul îi suna ciudat. — Dar noi…
— Îți amintești acea noapte înainte de plecarea ta la Novosibirsk? — zâmbi ușor Marina.
Andrei își aminti — cu trei luni în urmă. Un rar moment de apropiere, când relația era deja rece.
— De ce nu mi-ai spus mai devreme?
— Am vrut să fiu sigură. Am așteptat momentul potrivit — spuse Marina. — Și apoi tu ai anunțat „conferința” ta cu Vika.
Andrei se albi la față.
— Știai?
— Desigur — spuse Marina, privindu-l direct. — Dar am vrut să dau o șansă. O șansă pentru noi toți.
Ea își puse mâna pe burtă, iar acel gest simplu făcu totul real. Urmau să aibă un copil. Copilul lor.
— Marina, eu… — cuvintele nu veneau.
— Nu spune nimic — îl opri ea blând. — Doar răspunde la o întrebare: o iubești?
Andrei deschise și închise gura. Credea că da. Toată săptămâna fusese sigur de asta. Dar acum, în fața soției, a casei renovate și a copilului…
— Nu știu — răspunse sincer. — Sunt confuz.
Marina încuviință, ca și cum asta se aștepta.
— Bine — spuse ea, luând paharul lui neatins și punându-l lângă al ei. — Îți dau o săptămână. Stai la prieteni, rude sau la un hotel — oriunde vrei. Gândește-te la tot: la noi, la copil și la sentimentele tale. Revino peste o săptămână și spune-mi decizia ta.
— Și dacă decid să plec? — întrebă Andrei încet.
Marina închise ochii pentru o clipă; se vedea cât de greu îi era.
— Atunci te voi lăsa să pleci. Și îți voi fi recunoscătoare pentru sinceritate.
