Am primit o felicitare de ziua numelui. Simplă, cu un desen delicat de flori de câmp. Fără semnătură.
Câteva cuvinte – „Tot ce e mai frumos pentru tine” – scrise cu stiloul, ușor înclinat, într-o caligrafie dureros de cunoscută. Inima mi-a tresărit. Știam. Pur și simplu știam că e de la el.
Pe masa din bucătărie, felicitarea stătea ca o întrebare nerostită. Câți ani trecuseră de la ultima noastră întâlnire? De la acea zi în care a plecat, împachetându-și valiza fără nicio explicație? Mi-am jurat: dacă se întoarce, nu-l voi lăsa să intre atât de ușor în viața mea.
Și totuși, țineam în mâini o bucată de hârtie care mirosea a amintiri. Iar promisiunile mele începeau să se topească.
Am ieșit pe balcon. Aerul serii era rece, mirosea a asfalt ud. Departe, orașul freamăta, iar în mintea mea răsuna vocea lui – gravă, ușor răgușită. Știam că s-a întors.
Zilele următoare au trecut ca prin vis. La serviciu mă surprindeam privind pe fereastră. Seara, răsfoiam fotografii vechi, pe care odinioară le ascunsesem într-un sertar.
După o săptămână, la piața de sâmbătă, l-am văzut. Stătea cu spatele la o tarabă cu miere. Când s-a întors, privirile ni s-au întâlnit. Păr cărunt la tâmple, riduri adânci, dar același zâmbet.
– Credeam că nu mă vei observa – a spus el.
– E greu să nu te observ – am răspuns eu.
Ne-am așezat pe o bancă. Mi-a povestit că s-a întors pentru a închide niște capitole vechi. Că, în gând, se întorcea mereu aici. În oraș. La mine. Când mi-a propus să ne mai vedem, m-am prefăcut că mă gândesc. Dar în inimă știam deja răspunsul.
Câteva zile mai târziu ne-am întâlnit în aceeași cafenea unde, acum 30 de ani, mi-a luat pentru prima dată mâna. Totul era la fel – oglinda de pe perete, mesele. Doar noi ne schimbasem.
Seara, când m-am întors acasă, pe masă era din nou felicitarea. Am trecut cu degetele peste hârtia ușor aspră și am înțeles: acele litere sunt ca el. Adevărate, imperfecte, dar apropiate.
Știam că povestea noastră abia începea să scrie al doilea capitol. Și de data asta, voiam să fie frumos.
