A venit prin poștă. Un plic alb, inscripție aurie, hârtie groasă, elegantă. Am crezut că e o greșeală. Că cineva a încurcat adresa. Dar când l-am deschis și am văzut numele, mâinile au început să-mi tremure. „Vă invităm cu drag la nunta Emmei și a lui Lukas.” Fostul meu soț. Și fosta mea prietenă.
M-am așezat. Inima îmi bătea atât de tare, de parcă voia să-mi sară din piept. Abia puteam să respir. Nu-l mai văzusem pe Lukas de patru ani – de când am divorțat. Iar Emma a încetat să-mi mai vorbească aproape imediat după aceea. Atunci nu înțelegeam de ce. Acum știu. Poate știa prea multe. Sau poate știa totul de la început.
L-am cunoscut pe Lukas în timpul facultății. Fermecător, încrezător — uneori prea încrezător. Dar exact asta m-a atras. Ne-am apropiat repede, am început să locuim împreună. Îmi spunea că sunt „aleasa”. Și eu l-am crezut. Prea mult.
Pe Emma am cunoscut-o la un curs de limbi străine. Caldă, deschisă, cu un simț al umorului fin. Ne-am împrietenit rapid. Venea des la noi acasă, uneori rămânea peste noapte. Spunea că îmi invidiază familia. Iar eu credeam că sunt norocoasă – atât cu soțul, cât și cu prietena.
Divorțul m-a șocat. Pe el – nu prea. Mi-a spus că „s-a stins totul”, că „are nevoie de timp singur”, „să-și reevalueze viața”. Nimic concret. Sau poate doar n-a avut curaj să spună adevărul. A plecat fără să ia aproape nimic cu el. Mult timp am încercat să înțeleg ce nu a mers. M-am învinuit.
Emma încă îmi scria atunci. Ne-am văzut de câteva ori. Mă întreba cum mă țin, spunea că mă înțelege… Apoi a dispărut. Fără nicio explicație. Am crezut că îi era greu să fie „între noi”. Acum știu: deja era de cealaltă parte.
Invitația la nunta lor a fost ca o lovitură în stomac. Toate rănile vechi, abia vindecate, s-au deschis din nou. Stăteam cu acel carton în mână și nu înțelegeam – de ce? Din milă? Din tupeu? Sau pur și simplu din indiferență?
Zilele treceau, iar eu rememoram vechile momente. Priviri pe care nu le observasem. Scuze pe care nu le-am pus niciodată la îndoială. Seara când „trebuia să rămână la serviciu”. Și Emma – mereu prin preajmă, mereu gata să ajute.
Cel mai mult m-a durut faptul că am avut încredere în ei. Că am fost loială unor oameni care nu au fost sinceri cu mine. Au ales minciuna. M-au lăsat în întuneric.
N-am mers la nuntă. Dar în ziua ceremoniei, m-am dus în fața bisericii. Știu, sună prostesc. Doar am vrut să văd. Să mă conving. Poate să pun punct.
Am stat de cealaltă parte a străzii, sub un copac. I-am văzut cum au ajuns. El în costum. Ea în rochie albă. Râd, sunt înconjurați de invitați. Fostele mele cunoștințe. Oameni care cândva făceau parte din viața mea. Nimeni nu m-a observat. Și bine că nu. Pentru că am văzut totul.
L-am văzut pe Lukas cum o privește. Cu tandrețe? Poate. Dar nu cu acea sclipire cu care mă privea pe mine odată. Am văzut cum ea își aranja nervos părul, de parcă încă nu putea crede că se întâmplă cu adevărat. Și atunci am simțit… liniște.
Da, surprinzător, dar liniște. Pentru că pentru prima dată după mult timp am simțit: asta nu mai e povestea mea. Nu mai aparțin acelei vieți. Și nici nu vreau să mai aparțin.
M-am întors și am plecat. Fără lacrimi. Am intrat într-o cafenea mică după colț, mi-am comandat un ceai și o felie de prăjitură. Și am început să scriu. O scrisoare pentru mine însămi. Pentru femeia care am fost, și pentru cea care abia începe să devină.
Am scris că mă iert. Că am avut încredere. Că am fost naivă. Că am crezut în oameni care nu meritau. Și încă ceva — că sunt mai puternică decât credeam.
Două săptămâni mai târziu, m-a sunat Emma. N-am răspuns. Apoi mi-a scris: „Voiam doar să-ți spun că nu a fost așa cum crezi. Dar o să înțeleg dacă nu vrei să vorbim.” I-am răspuns scurt: „Ai dreptate. Nu vreau.” Și i-am blocat numărul.
Pentru că sunt povești care nu au nevoie de un final. E suficient să pui punct. Și să începi o filă nouă, albă. Cu cineva care merită să facă parte din viața ta. Sau singură. Dar cu adevărat.
