Nu am reușit să o iubesc pe soacra mea din prima. Sau mai bine spus – am încercat foarte mult. Suntem complet diferite. Ea – severă, rațională, reținută. Eu – blândă, pasională, cu sufletul pe tavă. Ea crede că o femeie ar trebui să aibă o „slujbă serioasă”, că un tort e un fleac, iar meseria de cofetar e o toană. Iar eu cred că prin deserturi poți transmite sentimente și poți aduce bucurie oamenilor.
Când mama ei – bunica soțului meu – a împlinit optzeci de ani, am vrut să-i ofer un cadou din inimă. Nu dulciuri cumpărate, ci un tort pregătit cu dragoste. Am petrecut toată ziua în bucătărie: am copt blaturi pufoase, am făcut cremă din frișcă adevărată, am decorat cu fructe proaspete și flori de ciocolată. Tortul acela nu era doar un desert – era un simbol al respectului și căldurii mele.
Am mers în vizită. Bunica Stanisława – o femeie bună, firavă, dar foarte senină – a fost emoționată. Iar soacra mea, aruncând o privire spre tort, doar a zâmbit ironic:
– Bineînțeles. Arată frumos, ca în vitrină. Doar că bunica nu poate mânca așa ceva – numai chimicale. Mai bine făceai o prăjitură simplă, fără toate mofturile astea.
A ascuns tortul meu în frigider. Nu l-a tăiat. Nu l-a pus pe masă. În schimb, a servit prăjitura ei, simplă, și a subliniat tot timpul că e „de casă, naturală, fără decorațiuni la modă”. Mi-a fost atât de rău, încât abia mi-am reținut lacrimile. Dar am tăcut – nu voiam să stric sărbătoarea.
Seara, când ne-am întors acasă, i-am povestit totul soțului meu. A oftat doar:
– Zosiu, nu te necăji. Mama așa e ea. N-a vrut să te rănească.
Dar eu eram devastată. Pentru că în acel tort nu am pus doar ingrediente și muncă – am pus o parte din mine. Iar cuvintele și gestul ei au călcat parcă totul în picioare. M-am simțit umilită și inutilă. N-am mai vrut să fac nimic, nici pentru ea, nici pentru bunică.
A trecut o săptămână. Am încercat să uit. Dar într-o zi a sunat telefonul. Era bunica Stanisława.
– Zosiu… – a spus cu voce tremurată, dar caldă. – Totuși am gustat din tortul tău. Pe furiș. A fost delicios. Atât de bun, că mi-am păstrat o felie pentru mai târziu. Îți mulțumesc, draga mea. Ești o fată foarte bună.
N-am mai putut reține lacrimile. Dar nu mai plângeam de durere – era o eliberare. Ceea ce făcusem fusese văzut. Auzi. Acceptat.
Câteva luni mai târziu am avut curajul să-mi deschid propria mică cofetărie. Nu o cafenea, ci un atelier – primeam comenzi, făceam doar pentru ocazii speciale. Totul încet, cu dragoste. Și știi cine a fost una dintre primele cliente?
Soacra mea.
Într-o zi a venit la mine cu o fotografie îngălbenită:
– Este tortul nostru de nuntă. Crezi că poți să-l recreezi? Avem aniversare cu tatăl tău. Și vreau ca tu să-l faci.
Atunci am înțeles un lucru: dacă mergi prin viață cu bunătate – ea se întoarce. Nu imediat. Și nu întotdeauna de la cei de la care te aștepți. Dar întotdeauna se întoarce.
Astăzi nu mă mai supăr. Doar îmi văd de drum. Cu dragoste.
