Îi plăcea întotdeauna să petreacă timp cu bunicul Walter.
Încă din copilărie asculta cum îi citea cărți — cu o intonație aparte, de parcă trăia fiecare rând. Dar ultimii patru ani au schimbat totul: bunicul și-a pierdut vederea. Acum ea devenise vocea lui, citindu-i poveștile preferate.
Într-o zi de vară au decis să ia o pauză de la clasici și să caute ceva nou pe un raft vechi, de care nimeni nu se mai atinsese de mult timp. Zosia a dat peste o carte roșie decolorată, a cărei copertă era aproape complet ștearsă. A scos-o cu grijă, ca pe o comoară prețioasă din trecut, și i-a dus-o bunicului.
— Ai găsit ceva? — a întrebat el, auzindu-i pașii.
— O carte fără titlu. Dar așa… caldă la atingere. De parcă mă aștepta — a zâmbit fetița.
Walter a trecut mâna peste copertă și, deodată, a încremenit.
— Asta… eu… — a înghițit în sec. — Mi-a dăruit-o Margaret. Prima mea iubire. Eram foarte tineri. N-am citit-o niciodată — prea multe emoții, prea multe amintiri.
Zosia a simțit cum tăcerea a cuprins camera. Până și ceaiul din cană părea brusc nelalocul lui.
— Bunicule… vrei să ți-o citesc? — a întrebat ea încet.
El a dat din cap, încet.
De la primele rânduri, aerul s-a schimbat. Nu era o carte obișnuită — era o poveste de dragoste: tandră, sinceră, scrisă direct din inimă. Fiecare paragraf atingea sufletul lui Walter, ca un ecou al ceva cunoscut.
Și, dintr-o dată… din carte a căzut un plic subțire, îngălbenit. Zosia l-a ridicat și s-a uitat la bunicul.
— E o scrisoare… de la ea — a șoptit.
Cu inima bătând puternic, a început să citească. Rând cu rând, se descoperea adevărul: Margaret plecase atunci pentru că începuse să-și piardă vederea. Nu voia să fie o „povară” pentru persoana iubită, nu voia ca el să-și sacrifice viața pentru ea. Și a plecat, fără să explice totul.
Walter asculta de parcă îi auzea vocea lui Margaret după ani. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Am crezut… eram sigur că pur și simplu a plecat. Și iată că mă iubea atât de mult, încât a dispărut pentru binele meu… — a șoptit.
A doua zi dimineață, Zosia i-a convins pe părinți să meargă la vechea adresă de pe plic. Și parcă destinul a vrut așa: rudele lui Margaret locuiau încă în acea casă. I-au spus că acum se află într-un azil din apropiere.
Câteva zile mai târziu, l-au dus pe bunic acolo. Era emoționat și tăcut. Zosia îl ținea de mână și simțea cum îi bate inima.
În cameră, lângă fereastră, stătea o femeie în vârstă, cu păr alb și un zâmbet blând. Când Walter i-a rostit numele, ea a tresărit. Și apoi — i-a recunoscut vocea.
— Walter?.. — vocea ei tremura ca odinioară.
S-a apropiat, i-a luat mâna — atât de cunoscută, deși acum ușor tremurândă.
Au vorbit mult. Foarte mult. Au râs, și-au amintit, și-au cerut iertare și au tăcut — așa cum pot tăcea doar două suflete apropiate. Doi oameni a căror poveste s-a întrerupt la jumătatea propoziției, s-au regăsit după decenii.
Mai târziu, când Zosia l-a întrebat pe bunicul ce simte, el a răspuns:
— Nu știm cum arătăm acum. Ea nu mă vede, nici eu pe ea. Și poate că e mai bine așa. Pentru că ne vedem așa cum eram atunci. Când aveam optsprezece ani.
Uneori, viața ascunde cele mai importante întâlniri, ca să le dăruiască la momentul potrivit. Și uneori, iubirea nu se termină. Doar așteaptă — șaizeci de ani, dacă e nevoie. Apoi se întoarce. În liniște. Pentru totdeauna.
