Viața după divorț nu a devenit mai ușoară.
Ne-am despărțit de Marek acum șase ani și de atunci s-au schimbat multe. El și-a refăcut viața rapid — s-a căsătorit cu o femeie pe nume Cassandra. Încrezătoare, stilată, mereu pe tocuri, vorbește de parcă ar prezenta un proiect de milioane la fiecare pas. Suntem complet diferite, și dacă nu ar fi fost fiica noastră comună, Lily, probabil drumurile noastre nu s-ar mai fi intersectat niciodată.
Lily are acum 17 ani și în fiecare zi văd în ea tot ce mi-am dorit vreodată: înțelepciune, bunătate, o forță interioară aparte. Termină liceul, se gândește deja la facultate, își face planuri, citește nopțile. În ciuda tuturor schimbărilor din viața noastră, am fost mereu apropiate. Am încercat să-i ofer ceea ce nu puteam material — cu timpul meu, cu atenția mea, cu dragostea mea. Nu a fost întotdeauna ușor, mai ales când a trebuit să muncesc două locuri de muncă.
Într-o seară, Lily a venit la mine în bucătărie, ținând telefonul în mână.
— Mamă, privește. Nu e rochia perfectă pentru bal?
Pe ecran — o adevărată operă de artă: satin delicat, finisaje strălucitoare, croială clasică. Totul la ea era magic… în afară de preț. O mie de dolari. Pentru unii — un preț de pornire. Pentru noi — bugetul lunar de trai.
M-am uitat la ea, am zâmbit, ascunzând ce am simțit.
— Este într-adevăr frumoasă, draga mea.
A înțeles. A dat din cap și a spus încet:
— Știu că e mult. Doar… visam.
Acea frază mi-a rămas în minte toată seara. Nu puteam să nu mă gândesc la ochii ei — strălucitori, plini de inspirație, dar în același timp prea maturi, prea înțelegători. După ce a adormit, am stat mult în bucătărie, uitându-mă la poza acelei rochii și amintindu-mi cum mama m-a învățat să cos când eram mică. Atunci era o formă de supraviețuire. Acum — poate o cale de a împlini visul fiicei mele.
Dimineața, fără să ezit, am bătut la ușa ei.
— Ce-ar fi dacă… aș încerca să-ți cos rochia? Alegem împreună modelul, materialul. Tu vei fi creatoarea, eu — executanta.
A fost surprinsă:
— Mamă, e greu. Și dacă nu reușește?
— Atunci o vom corecta. Va fi rochia noastră. De la început până la sfârșit.
Așa a început această poveste.
Seară de seară schițam modele, ne certam, râdeam, alegeam materiale online. A ales o țesătură delicată, roz, cu o ușoară strălucire. Nu era ieftină, dar am comandat-o fără ezitare — știam că nu mi-aș ierta dacă aș renunța.
După schimburi de ture, obosită, mă așezam la mașina de cusut. Mâinile mele își aminteau ce corpul uitase. Alături stătea Lily, povestind despre școală, împărtășindu-și gândurile. Uneori adormea pe canapea, în timp ce coseam.
După trei săptămâni, rochia era gata.
Duminică a îmbrăcat-o pentru prima dată. Stătea în fața oglinzii, nu a spus nimic — doar m-a privit și m-a îmbrățișat. Iar eu am gândit: nicio sumă de bani nu poate cumpăra acest moment.
Dar cu o zi înainte de bal, s-a întâmplat ceva neașteptat.
A sunat cineva la ușă. În prag — Cassandra, cu o geantă de firmă și părul perfect coafat. A desfăcut husa: în interior — aceeași rochie pe care Lily mi-o arătase acum câteva săptămâni.
— I-am cumpărat lui Lily rochia ei adevărată — a spus. — Merită ceva mai bun decât o cusătură de casă.
Lily a coborât, s-a uitat la cadou fără să spună un cuvânt. A mulțumit. După plecarea Cassandrei, a stat mult în camera ei.
Am mers la ea.
— Alegerea e a ta, iubita mea. Nu voi fi supărată. Chiar.
A dat din cap:
— Doar vreau să mă mai gândesc.
A doua seară ne pregăteam pentru bal.
Nu știam ce rochie va alege, n-am întrebat. I-am aranjat părul, am ajutat-o cu machiajul, i-am pus bijuteriile. Și atunci a ieșit din cameră.
În rochia pe care o făcusem împreună.
Mi-am înghițit lacrimile.
— Ești… magică — am șoptit.
A zâmbit și mi-a întins telefonul. Acolo era o postare de la Cassandra: poza rochiei în husă și descrierea:
„În sfârșit, Lily va purta rochia visurilor!”
Am ajuns la școală. Cassandra era deja acolo. S-a întors, a văzut-o pe Lily — și a încremenit.
— Nu e rochia pe care am cumpărat-o eu — a spus.
Lily i-a răspuns calm:
— Am îmbrăcat-o pe cea făcută de mama. Pentru că nu e doar un material. E iubire.
A doua zi, pe internet a apărut o poză cu Lily în rochia noastră.
Textul:
„Mama lucrează în două locuri. Noaptea a cusut această rochie. Niciodată nu m-am simțit mai frumoasă. Mulțumesc pentru iubirea pe care nu o poți cumpăra cu niciun ban.”
Mii de comentarii. Oamenii și-au împărtășit propriile povești. Scriau cât de ușor e să uiți că nu brandurile contează cel mai mult, ci sentimentele.
Câteva zile mai târziu, Lily mi-a arătat un mesaj de la Cassandra:
„Dacă nu ai purtat rochia, mama ta ar trebui să-mi returneze cei 1000 de dolari.”
A răspuns:
„Dragostea nu se returnează. Păstrează rochia.”
De atunci, n-am mai văzut-o.
Mai târziu, Marek a sunat și și-a cerut scuze. Dar tot ce era de spus… fusese deja spus.
Am agățat poza lui Lily lângă o fotografie veche în care mama mă învață să cos. Acum e povestea noastră.
Lily pleacă la facultate și ia rochia cu ea. Nu ca s-o poarte, ci ca simbol.
Iar eu… am scos din nou mașina de cusut.
Pentru că tot ce e adevărat nu se naște în buticuri. Se naște în mâini. Din ață, din țesătură și din iubire.
