Când Zofia l-a adus pentru prima dată pe Aleks acasă, părinții ei nu au spus nimic. Au fost amabili, au încercat să zâmbească, au întreținut conversația. Dar în ochii tatălui se vedea îngrijorarea, iar mama, deși încerca să pară calmă, era vizibil neliniștită.
Aleks nu putea să se ridice din scaunul cu rotile. Se mișca sigur, glumea mult, stabilea cu ușurință contact cu ceilalți. Dar pentru părinții Zofiei era ceva nou — nu mai întâlniseră o asemenea situație și pur și simplu nu știau cum să reacționeze.
După cină, când Aleks a plecat, în casă s-a așternut liniștea. Apoi a urmat o discuție pe care Zofia avea s-o țină minte mult timp.
— Ești sigură că acesta e omul cu care vrei să-ți întemeiezi o familie? — a întrebat tatăl încet.
— Zofia, ne facem doar griji — a spus mama. — Ești tânără, frumoasă, ai toată viața înainte…
Dar Zofia deja luase o decizie. L-a cunoscut pe Aleks din întâmplare — s-au întâlnit la o conferință unde el ținea un discurs motivațional. Cuvintele lui, sinceritatea și lumina din interiorul său au impresionat-o din primul moment. Mai târziu a aflat că, înainte de accident, fusese antrenor de gimnastică sportivă și profesor la o facultate de educație fizică. După accident, nu s-a închis în sine, ci a început să-i ajute pe alții — ținea cursuri pentru tineri cu dizabilități, sprijinea persoanele care treceau prin recuperări dificile.
Zofia s-a îndrăgostit. Nu de un om într-un scaun cu rotile, ci de un bărbat puternic, înțelept și grijuliu, alături de care se simțea cu adevărat bine.
Când le-a spus părinților că urmează să se căsătorească, reacția lor a fost violentă. Tatăl a tăcut mult timp, apoi a ieșit din casă. Mama a plâns. Vecina a spus mai târziu că nu ieșise din casă timp de două zile.
— Oamenii îți vor purta milă. Nu vor înțelege — spunea mama. — Meriți o familie obișnuită, nepoți, călătorii, ușurință…
Dar pentru Zofia, decizia ei nu era un sacrificiu. Era un sentiment conștient, matur, pentru care era pregătită să lupte.
Pregătirile pentru nuntă au mers încet, dar constant. Mulți prieteni au susținut-o, deși unii au fost surprinși. Unii vechi cunoscuți au încetat complet să-i mai vorbească.
Aleks a păstrat calmul în tot acest timp. Se antrena mult. Nimeni, în afară de vechiul său prieten și kinetoterapeut, nu știa că lucra din nou la mușchii picioarelor, agățându-se de o speranță firavă. Nu-și făcea iluzii, dar visa — măcar pentru o clipă, să poată sta în picioare, ca în acel moment important să fie lângă Zofia nu doar cu sufletul, ci și cu trupul.
A sosit ziua nunții. Zofia, în rochie albă, mergea spre altar. Oaspeții o priveau cu admirație. Nimeni nu se aștepta la ce avea să urmeze.
Când a început muzica, Aleks s-a ridicat neașteptat. Încet, sprijinindu-se într-un baston și stăpânindu-și emoția, a făcut câțiva pași spre logodnica sa.
În sală s-a lăsat o liniște asurzitoare. Apoi, cineva a început să plângă.
— Am vrut să te întâmpin în picioare — i-a șoptit Zofiei când a ajuns la el. — Chiar și pentru o clipă.
Zofia doar a dat din cap și i-a strâns mâna.
Pentru părinți a fost un moment de cotitură. Pentru prima dată, nu au mai văzut ceea ce îi speriase, ci dragostea și forța care îi unea pe acești doi oameni. Au înțeles că nu era o poveste despre dificultăți, ci despre sprijin reciproc, respect și un parteneriat adevărat.
De atunci au trecut câțiva ani. Aleks și Zofia sunt încă împreună. Au o casă primitoare, o pasiune comună și multe planuri. Iar părinții nu își mai pot imagina viața fiicei lor fără ginerele pe care odinioară nu au știut să-l accepte imediat, dar pe care astăzi îl iubesc din toată inima.
