Aveam 14 ani, iar fratele meu mai mic, Samuel, abia împlinise 6, când circumstanțele ne-au despărțit familia. Protecția copilului a considerat că sunt prea tânăr ca să am grijă de el, așa că ne-au separat. În ziua în care l-au luat, mi-am jurat: voi face orice ca să fim din nou împreună.
Primele luni au fost cele mai grele. Samuel era mutat dintr-o familie de plasament în alta, iar eu aveam voie să-l văd doar la întâlniri scurte, în prezența asistenților sociali. De fiecare dată când ne luam rămas bun, mă întreba: „Când o să pot, în sfârșit, să locuiesc cu tine?” Îi strângeam mânuța și îi răspundeam: „În curând, puiule. Promit.”
Pentru ca acea zi să vină, am început să muncesc. Dimineața eram curier, ziua ajutam la un atelier auto, iar seara făceam curățenie într-o școală. După muncă mergeam la cursuri de seară, ca să îmi iau diploma. Strângeam toți banii pentru viitor — visam la un apartament mic, dar călduros, unde Samuel să aibă camera lui.
Doamna Rachel, proprietara mea, văzând cât mă străduiesc, într-o zi mi-a propus: „Am o cameră liberă sus. Dacă o renovezi, poți locui acolo cu fratele tău.” A fost o șansă! Noaptea zugrăveam pereții în albastru (culoarea preferată a lui Samuel), adunam mobilă de la târgul de vechituri, coseam perdele din cearșafuri vechi cu dinozauri.
Când asistenta socială, Frances, a venit în inspecție, a privit mult timp camera. „Chiar te străduiești — a spus în cele din urmă. — Dar dorința nu e suficientă. Trebuie să dovedești că te poți descurca.”
Am adunat toate documentele: adeverințe de muncă, recomandări de la profesori, chiar și o scrisoare de la actuala familie de plasament a lui Samuel, în care scriau că tot timpul spune că vrea să se întoarcă la mine. Avocatul pe care mi l-a recomandat doamna Rachel m-a ajutat să depun cererea de custodie.
Judecătorul a studiat dosarul mult timp. În sală era o liniște deplină, îmi auzeam inima bătând. „Poate sunt tânăr — am spus când mi s-a dat cuvântul. — Dar nimeni nu-l iubește pe Samuel cum îl iubesc eu. Și nimeni nu va lupta pentru el mai mult decât mine.”
Am așteptat o veșnicie decizia. „Având în vedere toate circumstanțele… — judecătorul și-a aranjat ochelarii — …consider că frații trebuie să fie împreună.”
În acea seară, pentru prima oară după mult timp, am cinat doar eu și Samuel. O simplă pizza, pe podeaua camerei noastre noi, ni s-a părut cea mai gustoasă mâncare din lume. „Știi — a spus, strângându-și ursulețul tocit la piept — am știut mereu că o să te întorci după mine.”
Astăzi Samuel are deja 10 ani. Merge la școală, e pasionat de dinozauri și visează să devină paleontolog. Iar eu studiez la colegiu și muncesc, ca să ne ofer o viață decentă. Uneori, seara, stăm amândoi pe verandă și ne amintim prin ce am trecut. Acum avem un blog, unde îi sprijinim pe alți adolescenți care trec prin momente grele. Dacă povestea noastră poate inspira pe cineva — atunci a meritat totul.
O familie adevărată nu e acolo unde e confortul, ci acolo unde ești iubit și așteptat. Și dacă lupți pentru cineva drag — nu renunța. Nici măcar atunci când pare că toată lumea e împotriva ta.
