Pe una dintre străzile orașului, o femeie în vârstă stătea lângă bordură și se adresa trecătorilor cu voce joasă:
— Fiule, nu trece nepăsător… E nevoie de ajutor pentru nepoțica mea — spuse ea încet.
Un bărbat de vârstă mijlocie trecea pe lângă ea — îmbrăcat în costum, cu o privire concentrată. Intenționa să meargă mai departe, dar i-au atras atenția cerceii din urechile femeii. Erau podoabe delicate, vechi, cu pietre verzi, în formă de frunze de arțar.
S-a oprit, ca și cum și-ar fi amintit brusc ceva important. Cerceii aceia semănau aproape perfect cu cei care îi aparținuseră cândva soției sale decedate.
S-a apropiat politicos și cu o oarecare reținere:
— Mă scuzați… Pot să întreb de unde aveți acești cercei?
Femeia s-a uitat la el cu o ușoară tristețe și a răspuns:
— Sunt un lucru vechi… Un cadou de la un om bun. A fost demult.
Bărbatul a fost cuprins de emoție. Își aminti cum, cu mulți ani în urmă, cerceii au dispărut în circumstanțe misterioase, pe când soția sa era internată în spital. Aveau pentru el o mare valoare sentimentală.
A continuat calm discuția:
— Ați lucrat vreodată într-un spital?
Femeia a stat pe gânduri o clipă, apoi a dat din cap afirmativ:
— Da, a fost o perioadă în care lucram ca îngrijitoare…
După o scurtă pauză, a adăugat:
— I-am găsit și i-am păstrat într-un moment dificil. A fost o greșeală… Mă gândeam doar la nepoțica mea.
Bărbatul a rămas pe gânduri. Se amestecau în el amintiri, tristețe, dar și înțelegere. A oftat și a spus:
— Acești cercei au însemnat mult pentru familia mea. Dar vă mulțumesc pentru sinceritate. Să găsim o cale să o ajutăm și pe nepoata dumneavoastră.
Femeia, în tăcere, și-a scos cerceii și i-a înmânat. Întâlnirea lor a devenit începutul unei noi povești omenești — o poveste despre bunătate, împăcare și sprijin.
Această poveste este fictivă, iar orice asemănare cu evenimente reale sau persoane este pur întâmplătoare.
