Soțul o numea o povară și se rușina cu ea în fața familiei. Nu știa că unchiul ei i-a lăsat o avere imensă…
Klara s-a mutat la Tomas după nuntă, visând la o familie caldă, înțelegere și sprijin. În loc de asta, s-a lovit de răceală și batjocură.
— Fiule, puteai să alegi pe cineva mai bun — spunea mama lui, Elza, aranjând tacâmurile la cina de familie.
— Adevărat — adăuga sora lui Tomas, Lena. — Acum toate sunt educate, îngrijite, cu carieră. Iar a ta… cu accent de la țară și în șorț de pânză.
Klara încerca să nu asculte, dar cuvintele acelea se lipeau de inimă ca niște scaieți. Tomas nu o apăra. Dimpotrivă — părea că îi este rușine cu ea. Niciodată nu o ținea de mână în fața altora, nu o lua la petreceri, nu o întreba ce părere are.
— Nu te potrivești, Klara — i-a aruncat într-o zi. — Ești prea simplă. Nu mă face de rușine, bine?
Ea tăcea. Îl iubea — chiar și atunci când dragostea o durea.
Totul s-a schimbat într-o zi rece de martie. La ușă a apărut o femeie într-un palton sobru, cu o servietă în mână.
— Doamna Klara? Reprezint biroul de avocatură al domnului Willem, unchiul dumneavoastră. Avem informații importante. Unchiul dumneavoastră a murit. V-a lăsat o moștenire.
Klara s-a așezat. Nu mai păstrase legătura cu unchiul de aproape douăzeci de ani — plecase în străinătate după o ceartă cu mama ei.
— Ce anume mi-a lăsat? — întrebă confuză.
— Totul — spuse femeia. — Casa lui din Amsterdam, un portofoliu de acțiuni, o colecție de artă și conturile bancare. Valoarea totală este de opt milioane și jumătate de euro. Va trebui să mergeți în Olanda pentru a finaliza formalitățile.
Tomas, auzind, era cât pe ce să scape ceșcuța din mână.
— Ce?! Ea?! — Se uită la Klara ca și cum o vedea pentru prima dată. — Trebuie să fie o greșeală. Ea nu are pe nimeni…
Klara i-a arătat în tăcere documentele. Nu era nicio greșeală.
În aceeași seară, soacra și-a schimbat brusc tonul.
— Poate că am putea să o luăm de la capăt. Ești parte din familie… Am știut mereu că ești specială.
Klara a zâmbit.
— Nu m-ați respectat niciodată. Iar acum vreți să fiți aproape pentru bani? Mulțumesc, nu e nevoie.
Și-a făcut bagajele, a ieșit din casă și nu s-a uitat înapoi.
Amsterdamul a primit-o în liniște — cu poduri, miros de cafea și libertate. S-a mutat într-un apartament la care doar visase cândva și s-a înscris la un curs de design vestimentar. Unchiul Willem nu i-a lăsat doar o avere, ci o șansă — să fie ea însăși.
Au trecut șase luni. La o prezentare a tinerilor designeri, colecția ei a fost întâmpinată cu aplauze furtunoase. Forme simple, linii delicate, nuanțe inspirate din trecutul ei — acel trecut de care fusese cândva batjocorită.
În primul rând stătea femeia de la firmă — cea care i-a adus vestea moștenirii. Lângă ea — fotografi și redactori de la reviste de modă.
Iar Tomas? Încerca să-i scrie. Trimitea scrisori lungi, cu scuze, cerând o a doua șansă. Dar ea nu răspundea. Nu mai era femeia care așteaptă la fereastră, caută aprobarea altora și se teme de păreri.
Era liberă.
Nu datorită banilor.
Ci pentru că, în sfârșit, se iubea pe sine.
