Emma trecea prin momente dificile. După pierderea părinților, a rămas complet singură, cu puține economii și cu povara singurătății. Într-o seară ploioasă, când mai avea doar 50 de dolari în portofel, a decis să ofere jumătate unei persoane complet necunoscute într-un magazin alimentar. Nu se aștepta la recunoștință, dar soarta a avut alte planuri.
Stăpânindu-și lacrimile, Emma își repeta cuvintele mamei: „Zilele grele vor trece cu siguranță.” Pierderea celor dragi lăsase un gol în inima ei, iar frigiderul gol îi amintea de necesitatea de a economisi fiecare bănuț. Pe lista modestă de cumpărături se aflau doar produse de strictă necesitate: pâine, ouă, puține paste.
La casă, atenția i-a fost atrasă de un bărbat în vârstă. Cu sfială, a întrebat-o pe casieriță dacă ar putea lua măcar pâinea, recunoscând că nu mâncase de două zile. Fata de la casă nu știa ce să facă.
Fără să stea pe gânduri, Emma a făcut un pas înainte:
— Plătesc eu — a spus calm.
Bărbatul s-a uitat la ea cu ochi plini de uimire și recunoștință sinceră. A încercat să refuze, dar Emma a insistat:
— În momentele grele, ajutorul este cu atât mai important.
După ce a plătit cumpărăturile, i-a urat tot binele și a plecat în ploaie, fără să-i afle măcar numele.
A doua zi dimineață, Emma s-a prezentat la un interviu important pentru un loc de muncă. Era șansa ei de a începe o viață nouă. Clădirea spațioasă, cu pereți de sticlă și podele strălucitoare, i se părea de neatins.
Când a fost invitată în birou, a încremenit: în spatele biroului se afla același bărbat din magazin.
A întâmpinat-o cu căldură și a purtat cu ea un interviu, în timpul căruia Emma a încercat să-și stăpânească emoțiile. După partea formală, i-a cerut să mai rămână puțin.
— Ieri nu ați văzut un om al străzii, ci un om care avea nevoie de sprijin — a început încet. — Mi se stricase mașina, portofelul era acasă… Pur și simplu mergeam prin oraș căutând răspunsuri la întrebările mele interioare.
Bărbatul se numea domnul Watson și era directorul general al companiei la care Emma aplicase.
A recunoscut că abilitățile ei profesionale l-au impresionat, dar bunătatea pe care a arătat-o a fost cea care a înclinat balanța.
— Avem nevoie de oameni ca dumneavoastră — a spus el. — Oameni care văd în ceilalți nu înfățișarea, ci sufletul.
Și atunci i-a întins mâna:
— Jobul este al dumneavoastră, Emma. Bine ați venit în echipa noastră.
Ziua aceea i-a amintit că, chiar și în cele mai grele momente, o inimă bună poate schimba nu doar destinul altcuiva, ci și pe al tău.
