În fiecare dimineață, exact la ora șapte, o femeie în vârstă intra în mica prăvălie de la colț. Pașii îi erau încetiniți, mișcările — prudențe, fața — liniștită. Întotdeauna alegea timpul când în magazin era cea mai mare liniște. Pe rafturi încă stăteau mărfurile tocmai aranjate, angajații schimbau tura de noapte, iar clienții nu se grăbeau încă la cumpărăturile matinale.
Femeia trecea printre rafturi, oprindu-și privirea asupra prețurilor. În mâinile ei era un portofel curat, dar foarte uzat. Îl deschidea încet și număra monedele. Nu din neîncredere — ci din respect pentru fiecare bănuț.
La standul cu produse lactate se opri mai mult timp. Ochii îi rătăceau printre rândurile de sticle, dar nu lua niciuna. Doar oftă ușor, închise portofelul și porni mai departe — acolo unde mereu lua pâinea.
— Pot să vă ajut cu ceva? — întrebă politicos un tânăr angajat, trecând pe lângă ea.
— Mulțumesc, tinere… doar mă uit — zâmbi slab. — Uneori și privitul merită.
Se apropiă de casă, puse pe bandă o pâine și, scoțând monedele, începu să le numere încet. În jur începură să se adune alți clienți. Unii erau nerăbdători, alții își întoarseră privirea către telefon. Iar femeia, cu o expresie concentrată pe față, număra — și dintr-odată îi spuse încet casierului:
— Scuzați… aș dori să iau și lapte. Dar acum îmi lipsește puțin. Pot să aduc restul data viitoare? Promit că voi plăti totul.
Casierul o privi, apoi întoarse privirea. Vocea lui suna rece, fără mânie, dar și fără compasiune:
— Ne pare rău, dar la noi nu există astfel de reguli.
Femeia dădu ușor din cap și puse laptele înapoi în coș. Apoi luă pâinea, mulțumi și se îndreptă spre ieșire. Pe fața ei nu era nici un resentiment — doar o oboseală. Nu fizică, ci cea care crește în timp, când auzi prea des „nu”.
Dar chiar în acel moment se apropie de casă o tânără — roșcată, cu o haină, având o atitudine sigură pe sine.
Puse pe tejghea o bancnotă și spuse calm:
— Vă rog să adăugați la nota de plată o sticlă de lapte și niște legume și fructe. Sunt pentru doamna aceasta.
Casierul o privi surprins.
— Totul este în regulă — continuă fata. — Uneori un singur gest bun poate schimba ziua cuiva.
Se apropie de femeia în vârstă și îi spuse cu blândețe:
— Haideți. Vă voi conduce eu. Și nu vă faceți griji, nu sunteți singură.
Femeia se opri pe loc. Privind-o mult timp, parcă nu-i venea să creadă ce se întâmplă. Apoi ochii îi sclipiră de lacrimi.
— Nu-ți poți imagina… cât de important este asta. Îți mulțumesc din suflet.
Fata doar zâmbi:
— Nu trebuie să-mi mulțumiți. E firesc. Iar dumneavoastră meritați grijă.
Ieșiră împreună din magazin. Fata purta sacoșa, iar femeia în vârstă ținea pâinea la piept — și sticla cu lapte. Și în acel moment zâmbi din nou — cu adevărat, așa cum nu mai făcuse de mult.
Uneori ajunge o singură persoană care să nu treacă indiferentă.
Nu putem schimba întotdeauna lumea întreagă. Dar putem schimba ziua cuiva, privirea cuiva, credința cuiva în bine.
A fi bun nu este o slăbiciune. Este o putere. Aceea care ne face cu adevărat oameni.
