Telefonul a sunat în timp ce Elliot Row stătea lângă aragaz. Omleta sfârâia apetisant în tigaie, răspândind aroma usturoiului și a untului. Elliot și-a șters mâinile de prosop și s-a uitat la număr — necunoscut.
— Alo? — a spus scurt, fără să-și ia ochii de la mâncare.
— Domnule Row, aici notarul familiei dumneavoastră. Mâine dimineață trebuie să veniți la biroul meu. Este vorba despre o moștenire. Trebuie semnate niște documente.
Elliot a fost surprins — părinții lui erau în viață și se simțeau bine. Nu a pus întrebări inutile, doar a dat din cap, ca și cum interlocutorul l-ar fi putut vedea, și a închis.
Dimineața era cețoasă, orașul acoperit de un voal gri. În drum spre biroul notarului, Elliot era confuz, sentiment care s-a transformat rapid în neliniște. Bărbatul îl aștepta deja la intrare:
— Înțeleg că totul pare neașteptat. Dar dacă era o chestiune obișnuită, nu v-aș fi deranjat.
Înăuntru era o liniște neobișnuită. De obicei, un loc plin de viață, acum răsuna doar de pașii pe podeaua de lemn.
— Este vorba despre unchiul dumneavoastră — Walter Jonas — a spus notarul.
— Nu am niciun unchi cu acest nume — a răspuns imediat Elliot.
— Și totuși, el v-a lăsat întreaga sa avere — bărbatul a pus în fața lui o cheie veche, o hartă îngălbenită și un bilețel cu o adresă. — Este o casă pe apă. Acum este a dumneavoastră.
Casa se afla în mijlocul lacului Konoma, în Connecticut. Elliot nu auzise niciodată de acel loc sau de acel unchi. Dar ceva l-a împins — acel sentiment special când curiozitatea învinge îndoiala. O oră mai târziu era deja pe drum.
Lacul s-a dovedit surprinzător de liniștit. În mijloc, ca și cum ar fi răsărit din apă, se afla o casă mare, veche. Într-o cafenea locală a încercat să afle mai multe de la câțiva bărbați în vârstă:
— Scuzați-mă, știți cine a locuit înainte în casa aceea din mijlocul lacului?
Unul dintre ei și-a întors privirea:
— Nu vorbim despre acea casă. Nu mergem acolo. Ar fi trebuit să dispară acum mulți ani.
La o închiriere de bărci numită „Bărcile la June”, o femeie cu o față obosită l-a privit cu atenție.
— Am moștenit acea casă. Am nevoie de o barcă — a spus Elliot, arătând cheia.
— Nimeni nu merge acolo — a răspuns încet. — Locul acela provoacă frică multora. Și mie.
Dar el nu s-a retras. În cele din urmă, ea a fost de acord:
— Vă duc. Dar nu aștept. Revin mâine.
Casa se ridica deasupra apei ca o fortăreață uitată. Ușa s-a deschis cu un scârțâit prelung. În interior mirosea a praf și prospețime în același timp. Razele de lumină pătrundeau prin perdele, pe pereți atârnau portrete. Unul dintre ele a atras atenția în mod special — un bărbat pe malul lacului, în spate aceeași casă. Semnat: Walter Jonas, 1964.
În bibliotecă — rafturi pline de cărți cu notițe pe margini. În birou — un telescop și caiete cu observații, ultimele de doar o lună. În dormitor — zeci de ceasuri oprite, iar pe comodă — un medalion cu o poză a unui bebeluș și inscripția: „Row”.
Pe oglindă atârna un bilețel: „Timpul dezvăluie ce a fost uitat”.
În niște ziare vechi, într-o cutie din pod, a găsit un articol: „Băiat din Middletown dispărut, găsit viu”. Anul 1997. Elliot a albit — era el.
În acea noapte, nu a putut adormi mult timp. Capul îi era plin de întrebări: cine a fost Walter Jonas? De ce nimeni nu vorbea despre el? Și ce legătură avea cu viața lui?
Târziu în noapte a auzit un zgomot. Cu o lanternă a coborât și, în spatele unui tapiserii, a găsit o ușă metalică. Conducea în jos, sub casă, sub apă. Acolo era un coridor lung cu sertare, unul dintre ele marcat „Row”. Înăuntru — scrisori adresate tatălui său:
„Am încercat. De ce taci? Este important pentru el. Pentru Elliot…”
La capătul coridorului — o ușă cu inscripția: „Doar pentru Elliot Row”.
Ușa s-a deschis. Acolo a găsit scrisori.
„Salut, Elliot. Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Mă numesc Walter Jonas. Sunt tatăl tău biologic.”
A povestit că el și mama lui Elliot au fost oameni de știință. Mama a murit la naștere, iar el, speriat, a dat copilul fratelui său pentru a-l crește în siguranță. Dar tot timpul l-a urmărit — de la distanță.
„Ai devenit un om bun și puternic. Mai bun decât aș fi putut visa. Casa aceasta este acum a ta. Îmi pare rău pentru tăcere și frică. Am fost mereu alături, chiar dacă invizibil.”
Elliot a stat mult timp în liniște, apoi a urcat.
Dimineața următoare îl aștepta barca. June a încruntat sprâncenele:
— Totul e în regulă?
— Acum da. Am înțeles multe lucruri.
Acasă a vorbit cu părinții săi. L-au ascultat în tăcere. Mama a șoptit:
— Iartă-ne. Am crezut că așa e mai bine.
— Mulțumesc — a spus el. — Știu că nu a fost ușor.
Câteva săptămâni mai târziu s-a întors la casă. Nu ca să locuiască acolo, ci ca să-i dea o nouă viață. A deschis acolo un Centru de Cercetare a Climei și Istoriei. Copiii alergau pe coridoare, vecinii veneau zâmbind. Casa, odinioară plină de mistere, a devenit un loc al cunoașterii și descoperirii.
Această poveste este fictivă, iar orice asemănare cu evenimente sau persoane reale este pur întâmplătoare.
