Ochii Sofiei erau închiși.
Nu erau lumini orbitoare, nici aplauze. Nici măcar profesorii nu îi încurajau.
În primele rânduri, câțiva elevi țineau telefoanele pregătite și își schimbau zâmbete.
Dar de îndată ce a început să cânte — totul s-a schimbat.
Vocea ei nu era doar frumoasă. Era profundă, sinceră, parcă spunea întreaga poveste.
Cu o ușoară tremurare, dar curat și precis, interpreta cântecul, iar fiecare notă părea să atingă inimile ascultătorilor.
Melodia era simplă, fără acompaniament — totuși amintea de o rugăciune.
Cuvintele, pline de emoție, păreau să izvorască din adâncul sufletului.
Unul dintre profesori, ocupat cu telefonul, s-a oprit și s-a întors.
Adolescenții din sală, pe rând, și-au ascuns telefoanele.
Chiar și cei care zâmbeau înainte, acum ascultau în tăcere.
Un băiat a șters neobservat o lacrimă.
Fetițele din ultimul rând s-au privit fără să scoată un cuvânt.
Și, deodată, s-a întâmplat ceva neașteptat.
Directorul a intrat în sală — rar participa la spectacolele școlare.
Dar când a auzit vocea Sofiei, s-a oprit în prag și a rămas să asculte.
Profesoara de muzică, care înainte nu îi acorda prea multă atenție, și-a pus mâna pe inimă și a șoptit:
— Ea chiar are o voce puternică.
După ultima notă s-a lăsat tăcerea.
Pentru un moment, nimeni nu știa cum să reacționeze. Să bată din palme? Să păstreze liniștea?
Apoi o pereche de mâini a început să aplaude. Apoi alta.
Și deodată sala a explodat — aplauze, exclamații, chipuri entuziasmate.
Profesorii și elevii au aplaudat în picioare.
Telefoanele acum înregistrau nu o glumă, ci un moment pe care toți doreau să-l păstreze în memorie.
Sofia a zâmbit pentru prima dată către public.
Și pentru prima dată a simțit că cineva a observat-o. Că vocea ei contează.
După concert, un bărbat în costum elegant s-a apropiat de ea.
S-a prezentat ca fiind angajat al unui centru muzical local care susține talentele tinere.
— Ai un dar adevărat — a spus el. — Și ai o poveste. Vrem să te ajutăm să o spui.
În săptămânile ce au urmat, numele Sofiei a devenit cunoscut în școală și în afara ei.
Ziarul local a scris despre „fata cu vocea specială”.
Directorul a trimis înregistrarea la un concurs artistic.
Colegi de clasă acum o salutau, zâmbeau și chiar îi cereau să cânte din nou.
Dar cel mai important moment a avut loc seara, când mama s-a întors acasă și a văzut o scrisoare pe masă.
Era de la Sofia.
„Mama, uneori nu avem lumină. Uneori nici măcar pâine.
Dar avem putere. Avem credință.
Iar vocea mea — este și a ta.”
La scrisoare era atașată o fotografie: Sofia pe scenă, printre aplauze, cu un zâmbet cald.
Mama a apăsat fotografia la piept și a șoptit:
— Cântă, draga mea. Nu te opri niciodată.
Pentru că o voce adevărată poate mișca sufletul. Și nu poate fi uitată.
