Ramona, o fată obișnuită dintr-un sat, s-a căsătorit odată cu Alexandru – un bărbat de succes și încrezător în sine, care se obișnuise să fie în centrul atenției. El lucra într-o companie mare, purta costume scumpe și organiza petreceri în cele mai bune restaurante din oraș. În ciuda aparentei sale ușurințe, viața lui era plină de ambiții înalte și așteptări de la ceilalți.
„Din nou cu aceiași pantofi vechi?” – spuse Alexandru cu un ton ușor iritat, observând cum Ramona ieșea cu grijă din casă, încercând să nu-și murdărească încălțămintea.
„Aceștia sunt pantofii mei preferați, sunt confortabili,” – răspunse ea calm, fără să acorde prea multă importanță cuvintelor soțului său.
Alexandru oftă. „Dacă vrei să impresionezi oamenii, trebuie să arăți mai bine.”
Ramona tăcea, știind că pentru Alexandru simplitatea ei era adesea o sursă de iritare. Îi plăcea viața ei, dar din ce în ce mai mult simțea cum locul ei în această lume devenea tot mai puțin clar.
Fiecare zi cu Ileana, soacra ei, devenea tot mai greu de suportat. Ileana nu și-a ascuns niciodată disprețul față de fata din sat și îi amintea adesea Ramonei că ar trebui să fie „ca toată lumea” – să devină parte a societății urbane de elită.
„Ai făcut din nou supa prea sărată?” – spuse Ileana, împingând farfuria cu supă și dând din cap. „Ce poți să aștepți de la o fată din sat? Ea știe doar să gătească cartofi.”
„Mamă, chiar m-am străduit…” – spuse Ramona în șoaptă, neștiind ce altceva să răspundă.
„Te-ai străduit?! Mai bine te-ai duce să lucrezi la fermă!” – o certă soacra, fără a-și ascunde disprețul față de Ramona.
Alexandru, stând lângă ea, doar zâmbi. „Ce să faci, ea e din sat…” – spuse, iar, ca de obicei, acest lucru o lovea pe Ramona.
Cu fiecare zi, viața ei devenea tot mai închisă. Ieșea tot mai rar afară, iar fiecare cină de familie devenea o încercare. Ramona nu putea să găsească un limbaj comun cu familia lui Alexandru, iar sentimentele ei față de soțul ei începuseră să se schimbe. Simțea că viața ei era limitată nu doar de așteptările lui, dar și de familia lui.
Într-o zi, cineva a bătut la ușa apartamentului lor. Era un necunoscut, un avocat, care o căuta pe Ramona de mai bine de un an.
„Doamna Ramona?” – întrebă bărbatul.
„Da, eu sunt. Cu ce vă pot ajuta?” – răspunse ea, neînțelegând cine este și ce vrea.
„Sunt avocatul tatălui dumneavoastră,” – spuse el cu respect. „Trebuie să vă dau o veste tristă. Tatăl dumneavoastră a murit acum doi ani.”
Ramona simți cum picioarele i se înmoaie. Nu-și mai văzuse tatăl de când s-a mutat în oraș, iar acum înțelegea că multe lucruri din viața ei rămăseseră neclare.
„De ce mă căutați?” – întrebă ea cu vocea greoaie, încercând să-și adune gândurile.
„Tatăl dumneavoastră v-a lăsat un moștenire,” – răspunse avocatul, scoțând câteva documente din geantă. „V-a lăsat nu doar pământul pe care l-a cumpărat la sat, dar și investiții semnificative, inclusiv acțiuni.”
Ramona nu-și putea crede urechilor. Tatăl ei, pe care-l considera întotdeauna un simplu țăran, se dovedise a fi un om foarte înțelept și cu o viziune de perspectivă.
„Dar de ce nu mi-a spus niciodată?” – abia reuși să-și ascundă emoțiile.
„A încercat să vă contacteze, dar soțul dumneavoastră și soacra nu au permis. Dorea să vă lase libertatea și să vă protejeze,” – continuă avocatul, oferindu-i o scrisoare. „Vă rog să o citiți.”
Ramona deschise tremurând plicul și începu să citească scrisoarea de la tatăl ei. Mâinile îi tremurau și lacrimile îi curgeau pe obraji, când află că tatăl ei era mândru de ea și își dorea ca ea să devină independentă.
„M-ai iubit,
Dacă citești aceste cuvinte, înseamnă că eu nu mai sunt. Îmi pare rău că nu ți-am spus niciodată tot ce am reușit să adun. Am vrut să îți construiești viața singură, fără ca banii să influențeze viitorul tău.
Știam cât de greu ți-a fost și de multe ori am încercat să găsesc o modalitate să te ajut, dar încercările mele au fost zadarnice. Meriți mai mult decât ceea ce ai fost nevoită să înduri.”
Ramona, neputând să continue citirea, își șterse ochii și privi din nou avocatul.
„Această moștenire chiar îmi aparține?” – întrebă ea, încercând să înțeleagă că viața ei se schimba radical.
„Da, toate documentele sunt în regulă. Moștenirea vă aparține numai dumneavoastră. Legea spune clar că aceasta nu face parte din averea comună a căsniciei,” – răspunse avocatul.
Când Alexandru și Ileana s-au întors acasă, l-au găsit pe Ramona în compania avocatului. Alexandru, surprins de acest răsturnare de situație, a început imediat să se intereseze de ceea ce se întâmplă.
„Ce se întâmplă aici?” – întrebă el nemulțumit, privind la avocat. „Cine este acest om?”
Ramona se ridică, neavând deja frică. De acum înainte știa că viața ei va fi diferită.
„Acest om este avocatul tatălui meu. Și acum știu că am moștenit trei milioane de euro,” – spuse Ramona, privindu-l în ochi pe soțul ei.
Alexandru rămase pe loc pentru o clipă, apoi fața i se schimbase. Încercă să zâmbească, dar zâmbetul său era forțat.
„Draga mea, e o veste minunată! Trebuie să sărbătorim!” – exclamă el, încercând să aducă situația înapoi la cum era înainte.
Dar Ramona simți cum o putere interioară crește în ea. Se întoarse spre avocat.
„Nu, asta nu este pentru familia voastră. Este pentru mine.”
Cu aceste cuvinte, Ramona făcu primul pas spre o viață nouă. Se înscrise la cursuri de afaceri, începu să lucreze pentru independența ei și în curând înființă o fundație care ajuta femeile din sat să-și descopere talentele și să învețe să-și construiască viața fără a-și pierde demnitatea.
Ramona înțelesese, în sfârșit, că puterea ei nu consta în bani, ci în posibilitatea de a-și alege propria cale și de a trăi așa cum dorește. Depuse cerere de divorț. Acest pas era doar începutul drumului ei spre adevărata libertate și auto-descoperire.
Acum, cu o nouă perspectivă asupra vieții, începu să-și construiască cariera și să ajute altele care, ca și ea cândva, aveau nevoie de sprijin și înțelegere.
